Aş vrea să scriu dar nu pot. Gândurile îmi fug prin cap. Nu le pot prinde să le pun în ordine. Mă deranjează…mă deranjează urletele din mine. Simt că am să explodez; totuşi, realizez ca nu se va întâmpla asta. Încerc să mă ascult…ce naiba urlu acolo? Prind pe alocuri cîte o frântură dintr-o idee, un cuvânt…încep să îmi pun întrebări. Ce naiba se întâmplă?
Când şi cum am ajuns în halul ăsta? Oi fi numai eu sau mai sunt şi alţii?
De ce nu avem timp de cei dragi nouă? De ce nu putem sparge monotonia ce ne-a învăluit în ultimii ani? De ce trebuie să amânăm zi după zi un nenorocit de apel telefonic, o vizită pentru a vedea ce mai fac cei dragi nouă?
E trist că ajungem aici. E devastator să afli despre pierderea cuiva drag la 6 săptămâni după tragicul eveniment.
Te macină gânduri şi întrebări “de ce nu am sunat mai des?”; “de ce a trebuit să plece?”; “de ce nu am făcut altfel?” ;”de ce…..?” ;”de ce…..?”; “de ce…..?”
Voi putea să îndrept ce e stricat? Voi putea să schimb lucrurile sau voi încerca să înţeleg ce naiba urlu şi data viitoare?
Câte “dăţi viitoare” mai trebuie să fie ca să nu mai urlu?
Acum ştiu ce simţea Atlas când ţinea bolta cerească pe umăr-aşa simt şi eu…a căzut cerul pe mine. 
aprilie 9, 2009 la 11:53 am
I-am sunat pe ai mei parinti
Nu mai vorbisem de aproape 2 saptamani cu ei 
mai 12, 2009 la 4:45 pm
io nu-i sun! oricum, cati nu vor afla ca “m-am curatat” dupa ce se va intampla? si? sa le fie de bine. drepatate are ala care zica ca: “mortii cu mortii, iar noi cu noi- restu’”. adica… noi sa fim sanatosi!
mai 22, 2009 la 3:18 pm
Mai traiesti mah?
mai 22, 2009 la 10:09 pm
Da mah, mai traiesc. Mai greu dar traiesc. Astept sa termin renovarea