La…sapa

La sapa pe bune. Zilele trecute am fost la tara sa imi ajut parintii la munci agricole (mai exact la sapa porumbului).

Ceea ce e… mai ciudat (sa zic asa) este ca in adolescenta fugeam de sapa ca dracu de tamaie. Acum, ajung sa merg din proprie initiativa, fara sa mai insiste cineva cu rugaminti; as putea zice ca imi place-probabil din cauza ca ma scoate din monotonia cotidiana si din starea de sufocare creata de oras.

Asa ca m-am trezit dis-de-dimineata, mi-am baut cafeluta, mi-am scos de la naftalina MP3 player-ul si am purces spre locul cu pricina. Nu cred ca va puteti inchipui ce frumos poti da cu sapa pe ritmuri de Metallica, Nirvana sau pe ritmuri Dance .

Dar cum atunci cand dorinta e mare apar piedici, pe la amiaza a inceput sa apara nori aducatori de ploaie…care culmea a si venit la un final.

Ca asta e o parte din ceea ce am realizat in scurta incursiune in viata de taran…

Si norii care au pus capat lucrului pe ziua respectiva

Cum nu eram in familie destui oameni, au fost angajate cu ziua inca doua persoane…de etnie rroma. Din experientele avute inainte cu astfel de persoane am ajuns la concluzia ca nu te poti baza pe ei la astfel de munci. Din fericire mi-au infirmat aceasta concluzie, persoanele respective lucrand cu spor si calitate. Efectiv nu am ce sa le reprosez. Chiar cand eram hotarat sa mai dau o sansa acestei natiuni, unul dintre rromi incepe sa povesteasca despre viata avuta in Italia, unde dupa spusele lui era mai bine decat acasa. De ce? Pai…cica la inchisoare primea la masa de 3 ori pe zi cate jumate de gaina plus o bere. Ce mai…nici acasa nu mancau asa de bine. Ce sa mai zic?…No comment. Intrebat despre ce muncea inainte de puscarie, rromul a raspuns cu o seninatate de invidiat “Ce sa muncesc? Nimic! Io nu m-am dus acolo sa muncesc. Am furat! Ce?…Poi mergeam in magazinele mari de mancare si furam cascaval cu 15 euro si il vindeam in piata cu 5 Euro.”

Si uite de ce merg ei pe meleaguri straine…cand in tara pentru o zi de sapa primesc aproximativ 10 euro + mancare si bautura.

S-a stins…

…un adevarat pescar. Nenea Nelu a fost prima persoana care mi-a pus batul de pescuit in mana si m-a initiat in tainele pescuitului. A fost primul om care m-a invatat sa fac un nod pescaresc; datorita lui am avut de la o varsta frageda permis de pescuit.

Tin minte si acum bucuria ce am avut-o in ziua in care am primit cadou primul bat de pescuit si primul “ţaig”, bucurie care in mare parte s-a datorat lui ‘nea Nelu. Nu a ezitat niciodata sa isi impartaseasca secretele de pescar cu cei mai neinitiati si dornici de cunoastere in ale pescuitului.

A fost un om simplu care si-a impartit viata intre familie, serviciu si pescuit. Imi aduc aminte cu placere cum il vedeam chiar si in ultimii ani cu rucsacul in spate mergand dimineata la pescuit. A reusit sa depaseasca 70 de primaveri si pasiunea nu a murit.

Din pacate acum s-a dus EL-’nea Nelu pescarul. Cel mai tare ma doare ca in toti acesti ani, nu am apucat sa ii multumesc personal pentru toate invataturile.

“Multumesc nenea Nelu pentru ceea ce ati fost, pentru ca ati reusit sa faceti fericit un copil doar punandu-i in mana un bat de pescuit; pentru simplitatea care v-a caracterizat totdeauna. Veti ramane mereu in sufletul meu. Dumnezeu sa va odihneasca!”